““De la o vreme, Ivan Ilici isi petrecea mai tot timpul incercand sa retraiasca clipele de odinioara, cand vechile sentimente il tinusera departe de ideea mortii. Bunaoara isi spunea: "Am sa ma ocup de slujba, doar in ea mi-am gasit rostul vietii." Si se ducea la Curte, indepartand de el toate indoielile; intra in vorba cu colegii, se aseza cum ii era altadata obiceiul, imbratisand ganditor publicul cu o privire distrata, si se rezema cu amandoua mainile slabite de bratele fotoliului de stejar, se apleca, cum facea si inainte spre colegul sau, isi lua dosarul mai aproape, schimba cateva cuvinte in soapta si-apoi deodata, ridicand ochii si indreptandu-se in jilt, rostea formula de rigoare si incepea procesul. Dar brusc, in toiul sedintei, fara a se sinchisi de desfasurarea procesului, durerea dintr-o parte isi incepea actiunea distrugatoare. Ivan Ilici isi pleca mai intai urechile la ea , apoi isi alunga gandul de la ea , dar ea isi continua actiunea si ii aparea in fata ochilor, se uita la el, iar el sta impietrit, cu ochii stinsi si se intreba: "Oare numai ea sa fie realitatea ?””
