Quote by Gabriel García Márquez

““M-am apucat să citesc Micul Prinţ de Saint Exupéry, un autor francez pe care o lume întreagă îl admiră mai mult decât francezii. A fost prima poveste pe care a ascultat-o cu atâta atenţie, fără să se trezească, încât a fost nevoie să-i citesc fără răgaz două zile, până i-am terminat-o. Am continuat cu Poveştile lui Perrault, cu Biblia, cu O mie şi una de nopţi într-o versiune aseptică pentru copii şi, din pricina diferenţelor din somnul ei, mi-am dat seama că avea mai multe grade de profunzime care depindeau de cât de interesante i se păreau cele citite. Când simţeam că nu mai puteam, stingeam lumina şi mă culcam, ţinând o în braţe până cântau cocoşii. Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape, uşurel, şi într-o noapte s-a pogorât parcă o lumină din cer: a zâmbit pentru prima oară. Mai târziu, fără niciun motiv, s-a răsucit în pat, mi-a întors spatele şi a spus supărată: Isabel a făcut melcii să plângă. Exaltat de iluzia unui dialog, am întrebat-o pe acelaşi ton: Ai cui erau? N-a răspuns. Vocea ei avea o nuanţă plebee, ca şi când n-ar fi fost a ei, ci a cuiva străin aflat înlăuntrul său. Orice urmă de îndoială a dispărut atunci din cugetul meu: o preferam adormită.””

— Gabriel García Márquez